Draga jurnalule,
Astazi a fost o zi mohorata.In ciuda acestui am mers la spital sa fac o vizita.M-am mirat sa vad diferentele dintre oamenii care veneau in vizita si oameni care erau acolo.Bolnavii erau atat de fericiti de faptul ca cineva drag a venit sa ii vada ca au si uitat de motivul pentru care ei se aflau de fapt aici. In schimb marea majoritate a vizitatorilor avea pe fata un zambet fals care ascundea de fapt suparare si tristete.Un copil mic alerga fericit spre bratele bunicului nepasandu-i de parintii care stigau sa vina inapoi pentru ca bunicul e bolnav.Probabil ca inca nu a inteles de ce a venit bunicul sau aici. Mai incolo ma aflu eu, mergand fericita spre cel care a tinut in inima mea locul unui bunic. In momentul in care ma vede fata i se schimba si incepe sa zambeasca.Inconjurat de medicamente si perfuzi parca nu mai e el,dar nu se plange,nu zice nimic. Spitalul parca a devenit o a doua casa a sa...Cand a venit momentul sa plecam fata lui a devit din nou ca ziua de afara...trista...Am incercat sa ii spun ceva pentru a-l inveseli si pentru a-l lasa cu zambetul pe buze,dar el mi-a vorbit despre spital ca despre a doua casa a lui si a terminat spunadu-mi''Imi pare rau ca nu ai putut sta mai mult.multumesc ca ai venit''Aceste cuvinte mi s-au parut ciudate deoarece el niciodata nu si-a exprimat vreun regrat fata de mine...dar si acum mult dupa ce ne-am despartit cuvintele sale imi rasuna in minte precum un ecou.