viata lui x din orasul z

ma cheama x. frumos nume nu? parinti mei nu aveau imaginatie. o caracteristica a familiei.de fapt a tuturor lucuitorilor din orasul z. numele de familie denota deja acesta lipsa: xulescu. deci ma cheama x xulescu. din pacate eu cred ca sunt adoptat. am imaginatie. niciodata familia mea nu a inteles de ce. cum am putut sa fac abstractie?
ma rog.
deci sa incep sa vorbesc despre mine. sunt un baiat anormal. am imaginatie. la scoala am la romana numa 10. la matematica, fizica, chimie si asa mai departe nu am note mari. nu inteleg nimic de acolo. nu am logica. numai imaginatie. sunt sigurul caruia ii place romana, mai exact compunerile. pana acum profesoara noastra nu a avut parte de o compunere in adevaratul sens al cuvantului, decat daca un referat cu linute despre copilaria sa este considerata compunere.
asa deci... la scola om anormal.
in viata sociala nu sunt deloc diferit. nu am prieteni. am o iubita pe care nu o iubesc. e ca mine, cu imaginatie. doar ca ea nu o arata.ii e frica sa nu isi piarda prieteni. eu mi i-am pierdut deja, daca i-am avut.
am vorbit despre mine. e de ajuns nu? sa continuam deci, nu am scris aceste lucruri numa asa. vreau sa ajung undeva..cred. am hotarat sa plec de acolo. am plecat in lumea larga. fara prietena mea. am zis ca nu o iubeam, dar mi-a parut rau totusi, ea chiar ma iubea. am plecat spre singurul oras care ma putea primi: orasul gamiflu. e un oras in care imaginatie este prezenta chiar de la intrare unde este un afis mare in care fiecare vede ce vrea. cine vede ceva fara de asemanare poate intra, cine vede rutina, monotonie sau ceva de genu nu este primit aici.
imaginea care am vazut-o era un ocean in balcon. acel ocean avea tot ce era nevoie. barci,pescarusi, turisti, hoteluri, dar totusi incapea in balon. asa ca am fost primit. prima data rataceam pe strazi fara nicio tinta. ma uitam uimit la cladirile ce ma inconjurau. fiecare casa era la fel de ciudata ca si proprietarul ei. cui ii placeau animalele avea o casa in forma de animal. am vazut pana si o casa in forma de rechin...ciudat. nu era absolut nicio regula. acum erai langa casa de la munte si in clipa urmatoare erai de fapt la mare. stazile aveau nume, dar erau schimbate in fiecare clipa deoarece se schimba tema. primele luni m-am obisnuit cu acest oras ciudat. nu trebuia sa muncesti deoarece munca era considerata o rutina. trebuia sa iti imaginezi mancare si in clipa urmatoare erai deja plin. notinea de ''bani'' nu exista. cand am intrebat prima data de asa ceva, o femeie de varsta a treia, a inceput sa rada si si-a vazut de treaba. construia o casa pentru baiatul ei. era in forma de chibrit. baiatului ii placea focul dar mama sa a considerant ca totusi e prea periculoasa o casa in forma de foc. acesta va fi ultimul ei cadou pentru fiul ei deoarece imaginatia sa a secat-am primit imediat o explicatie de la o casa in forma de gura. ea se va muta la periferie, odata ajuns acolo nu mai ai cum sa revi in gamiflu dar nici nu poti merge in alt oras, deoarece esti deja prea diferit. ciudat...
timp de un an mi-am construit propria locuinta: o carte
carte in forma de chitara cu clape si file de sunca si cascaval . am intrat si in consiliul orasului(in mod surpinzator exista asa ceva.) nu era un consiliu normal. in fiecare luna era discutat fie un nume de bebelus nou pentru parinti care nu vor sa se mute in groaznica periferie, fie numarul la pantof al parcului de distractie pentru ai lua niste cizme pentru iarna si asa mai departe. acolo am cunoscut-o pe Atucifa. o fata foarte interesanta, care nu a trait nicaieri decat in acest oras. niciodata nu a vazut un oras anormal(acesta fiiind considerat desigur cel mai normal oras), si era singurul lucru care nu si-l putea imagina. ei i-a placut de mine, si mie dar numai atat. ne-am casatorit. de ce? nu stiu. probabil nu voi sti. intr-o clipita m-am trezit inconjurat de prieteni si amici, si dintr-o data am simtit ca revin in orasul meu natal. stiu ca e ciudat dar e cat se poate de adevarat. totul era diferit de orasul meu dar ma simteam din nou ca acolo. am hotarat o evadare. am lasat in urma o lume care n-o iubeam si am mers mai departe. singurul lucru care am realizat ca totusi il iubesc in acel oras perfect de haotic a fost fiica mea, pe care am lasat-o acolo.
unde este totusi locul meu? am plecat de langa parinti mei lipsit de imaginatie si de langa sotia, fiica si prieteni mei plini de imaginatie. imaginatie este singurul lucru care il am, dar orasul in care este nevoie numai de asta ma facut sa ma simt prizioner. unde voi merge in continuare?